Politica identităţilor în Iugoslavia

          Tensiunile etnice identitare care duc  la fragmentarea, prin crearea de state naţionale şi dezemembrarea celor multinaţionale constituie unele dintre marele provocări ale secolului XXI. Prin acceptarea  perocesului de fragmentare teritorială a Serbiei precedentul Kosovo îi pun pe europeni  într-o situaţie dificilă. Există îngrijorări  potrivit cărora Kosovo stabileşte  un un precedent  pentru eventualele mişcări de independenţă.

Idependenţa provinciei  poate constitui astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni europene cu identitate etnică şi culturală (Transnistria, Nagorno Karabah, Catalonia etc). ,,Politica identităţilor tinde să fie fragmentativă, orientată spre trecut şi exclusivă. Organizaţiile politice bazate pe identităţi exclusive tind să fie mişcări nostalgice, bazate pe reconstrucţia  unui trecut eroic, amintirea nedreptăţilor, reale sau imaginare, şi a bătăliilor celebre, câştigate sau pierdute.”[1]  Percepută de sârbi ca un mit, leagăn al identităţii  şi  spiritualităţii poporului sârb, graţie vechimi prezenţei sârbilor din Metohia şi Kosovo, din sec. al XII, în 1989 Slobodan Miloşevici  hotărăşte  anularea statului  de provincie autonomă al teritoriului Kosovo, în acelaşi an la 28 iunie evoca importanţa bătăliei  din 1389 pentru identitatea naţiune sârbe, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox,  excerbându-se importanţa   mitului  jertfei în psihologia acestui popor. Iniţial a fost un teritoriu  locuit de sârbi însă în urma bătăliei de la Kosovo Polje(Campia Mierlei,la nord vest de Pristina) din 15 iunie 1389, a constituit  un moment de cotitură pentru istoria regiunii, Imperiul Otoman a învins coaliţia formată din sârbi, bosniaci şi albanezi. Devenind un spaţiu controlat  de otomani un teritoriu care  era un centru religios, cultural, aici luând naştere în secolul al XI-lea, primul cnezat sîrb.   Între 1455 şi 1912 (fiind cucerit în totalitate în 1945)  Kosovo a făcut parte a Imperiului Otoman, perioada în care structura etnică a teritoriului a fost modificată,  este colonizat cu triburi de albanezi, care au fost islamizaţi. Odată cu independenţa Albaniei în 1912, a apărut şi chestiunea problemei kosovarilor, în urma  războiului Balcanic la Conferinţa Ambasadorilor de la Londra (1913) i-a acordat  Serbiei suveranitatea asupra provinciei  Kosovo. În perioada interbelică  structura etnică sa schimbat în favoarea sârbilor, ,, în cursul  celui de al doilea război mondial, Albania a intrat în sfera de infuenţă a puterilor Axei, va obţine atât teritoriul Kosovo cât şi regiunile locuite de albanezi în Republica Macedonia.”[2]După al doilea război mondial Josip Tito i-a dat statului de regiune autonomă, până în 1989 datorită condiţilor de trai mai bune decât în Albania o mare parte din albanezi au emigrat în regiunea Kosovo  structura etnică schimbându-se  în favoarea albanezilor din Kosovo ajungând pana la 85%.  ,,Constituţia din 1974 a fortificat starea naţiunilor şi a republicilor din componenţa federaţiei şi a restrâns puterile guvernului federal. Ceea ce ţinea unite aceste state multinaţionale era monopolul partidului comunist. După 1989, când proiectul socialist a dost discreditat şi monopolul partidului s-a desfiinţat în sfârşit, ţinându-se pentru prima oară alegeri democratice, naţionalismul a erupt la vedere.”[3] În Iugoslavia ,,după moartea lui Tito în 1980 are loc prăbuşirea  sistemului comunist  cu o resuscitare a naţionalismului  şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile dintre sârbi şi croaţi, sloveni s-au adăugat şi problema Kosovo.”[4]Fiind divizaţi unii doreau  independenţa faţă de Iugoslavia, alţii însă  urmăreau ca împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru să se unească  teritorial în ceea ce este numită  Albania Mare. Pe când  ,,Serbia se dorea un  hegemon al Balcanilor de Vest, dar şi un lider al pan-ortodoxismului în Balcani, graţie  relaţiilor priveleligiate cu Moscova, a fost pusă în faţa unei provocări menită să-i afecteze însăşi  integritatea statală: provocarea Kosovo.”[5]   Mary Kaldor foloseşte termenul de ,, politica a identităţilor cu referire la mişcările care se mobilizează în jurul identităţii etnice, rasiale sau religioase. Iar termenul de identitate îl foloseşte  cu sens restrâns privitor la o formă de etichetare.”[6]

Anul 1990 a marcat debutul unui război civil, care , cu intensitate variabilă  a cuprins  treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal. ,,În 1990 în Kosovo, albanezii au început  să organizeze  forţele lor militare în ceea ce au devenit UCK (Ushtriste Clirimtare te Kosoves), în timp  se înmulţeau conflictele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau  o patrie a lor.”[7]  În cursul  lunii ,,aprilie 1990, mai întîi  în Slovenia şi apoi  în Croaţia au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor  anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23 iulie parlamentul sloven a votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp parlamentul provincial din Kosovo, ulterior desfiinţat, a proclamat Republica Kosovo.”[8]Proclamarea  independenţei  de stat a Croaţiei  şi a Sloveniei la 25 iunie 1991, tentativa  autorităţilor sârbe de a înăbuşi  cu forţa armelor  aceste emancipări a eşuat.  În septembrie 1991 a avut loc un prim referendum pentru independenţa provicniei circa 90% dintre votanţi erau albanezi, în care populaţia prezentă la vot s-a exprimat în proporţie de 98% pentru independenţa Kosovo. Desprinderea din federaţie a Macedoniei are loc la 15 septembrie 1991. În urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 se proclamă la 27 aprilie 1992 noua federaţie Iugoslavă, cuprinzând Serbia cu Muntenegru şi cele două provincii Vojvodina şi Kosovo. Iugoslavia a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi URSS.  ,,Fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriţă de aventurieri de la periferia societăţii, pentru a mobiliza pe cei excluşi şi abandonaţi alienaţi şi nesiguri, în scopul de a captura şi a păstra tăcerea.”[9]

În 1992 ia naştere  Armata de Eliberare  a provinciei Kosovo, se face cunoscută prin atentate  împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi servicilor speciale sârbe. UCK îşi are originea  în cercurile marxiste de orientare  maoist constituite la începutul anilor. Precursori U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur, promovat de dictatorul  comunist Enver Hodja din Albania vecină. ,În 1996 U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei, unde lovuiau majoritatea  albaneză a acestei ţări. Rolul exilanţilor  a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea  contribuţiei financiare a acesteia în organizarea pentru independenţă.”[10]  Desprinderea de federaţie  a Bosniei şi Herţegovinei are loc  la 3 martie 1992.  În războiul civil din Bosnia şi Herţegovina  1992-1995, mulţi sârbi  au fugit din zonele controlate  de croaţi şi musulmani şi s-au stabilit în Kosovo.  În timpul războiului din Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo a fost împărţit  teritorial între o zonă controlată  de sârbi şi o zonă bosniacă. Dar orasul Sarajevo din timpul războiului poate fi descris ţi în termeni unei divizări  nonteritoriale. A existat un grup  de oameni care putea fi  descrişi  ca globalişti-pacificatori ONU., membri ai agenţiilor  umanitare,, ziarişti şi sarajeveni care vorbeau engleza şi erau angajaţi  ca asistenţi, interpreţi şoferi.” [11]Acordul de la Dayton 21 noiembrie 1995 nu le recunoştea independenţa, un acord de pace intermediat  de preşedintele  american Bill Clinton între preşedinţii  Bosniei Alija Izetbegovic, Iugoslaviei  Slobodan Miloşevici  şi Croaţiei,   Franjo Tudjman care prevedea  crearea  unui stat  bosniac unit nominal, care era împărţit efectiv între o federaţie bosnică-croată descentralizată şi o republică sârbă centralizată. 

Cu speranţele  spulberate că diplomaţia internaţională nu le va rezolva problemele, confruntările cresc în intensitate între 1997 şi 1999 , punctul culminat  fiind  dizolvarea parlamentului kosovar care urma să-l proclame ca preşedinte  pe Ibrahim Rugova, ales în 1998, Armata de Eliberare  din Kosovo (UCK)  a declanşat rezistenţa  armată împotriva sârbilor.  Luptătorii UCK  format din albanezi extremişti au fost  antrenaţi de  ofiţeri cu experienţă care au participat în războiul din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii ,,Handjar” a armatei bosniace. În replică  armata sârbă  şi unităţile   de poliţie au ocupat zona declanşând  războiul din 1998-1999. Intervenţiile armatei sârbe  în regiune nu au făcut decât să a adâcească contradicţiile, grăbind procesele de fragmentare şi inducând o stare de haos. Agravarea situaţiei din Kosovo constituia în relitate  detonatorul unei noi faze de conflict, capabile să zădărnicească  eforturile de pace din întreaga zonă boicotul economic iniţiat  de Uniunea Europeană nu a reuşit să schimbe situaţia din regiune, ulterioarele evoluţii ale evenimentelor au determinat intervenţia NATO asupra Serbiei. ONU n-a autorizat  intervenţia  , în schimb a aprobat  înfiinţarea unei forţe  internaţionale de pace KFOR.

În seara zilei  de 24 martie 1999, forţele NATO au atacat  aerian Iugoslavia, începând o acţiune militară care a durat 87 de zile şi a contat mai cu seamă în bombardamentele la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Campania întreprinsă de NATO împotriva Serbiei sa terminat prin semnarea unui acord la 10 iunie 1999, acesta prevedea suspendarea campaniei aeriene a NATO, retragerea forţelor sârbe din Kosovo, revenirea  necondiţionată a refugiaţilor  şi stabilirea în Kosovo a unei forţe de menţinere a păcii internaţionale KFOR.  ,,Scopurile politice ale noilor războaie se referă la revendicarea puterii pe baza unor identităţi aparent tradiţionale - naţiune, trib, religie. ”[12]În anul 2000 primele alegeri locale  legale au fost câştigate  de partidul moderat Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova.  Serbia se opune independenţei Kosovo, considerând-o  regiune autonomă în cadrul său, în perioada  2003-2006 statul s-a numit Serbia şi Muntenegru iar din 2006 cele două se separă. La alegerile din 2007 , au fost câştigate de Partidul Democratic din Kosovo(PDK) condus de Hashim Thaci,în ianurie  2008 devine prim-ministru iar în luna februarie Kosovo şi-a declarat independenţa.

Conducerea sârbă dând dovadă de realism, a exprimat o poziţie  fermă excluzând cu desăvârşire forţa, şi declarând cu obstinaţie  că va folosi toate căile diplomatice şi juridice internaţionale pentru a-şi recăpăta teritoriul ce dă substanţa istoriei culturale şi spirituale a poporului sârb. La 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a prezentat avizul consultativ privind ,, Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţilor provizorii de autoguvernare din Kosovo” . Astefel, potrivit paragrafului 122, Curtea a concluzionat că ,, adoptarea declaraţiei de independenţă a Kosovo, din 17 februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional. Concluzia generală a avizului este că declaraţia deindependenţă nu violează  dreptul internaşional. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999) sau cadrul Constituţional. Fragmentarea etnică  au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici Iugoslave dar mai ales pe cele eterogene. Secesiunea Kosovo a fost dorită de populaţia majoritar albaneză, considerată neligitimă de către populaţia Serbiei.  Identitatea statală a albanezilor kosovari nu are precedent în istorie acest teritoriu a aprţinut Serbiei încă din zorii primului stat sârbesc, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox. Kosovo fiind un focar recunoscut al crimei organizate, al traficului  de droguri şi de persoane în statele UE. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exarcebării naţionalismelor  urmând cu intervenţia NATO.   Scopul măsurilor  întreprinse de NATO în Iugoslavia  a fost de a impune pacea în Kosovo,  să slăbească cât mai mult  forţele sârbe şi revenirea la casele lor a refugiaţilor. Ca mai târziu să fie recunoscută  independenţa de comunitatea internaţionlă.

---

[1] Mary Kaldor, Razboaie noi si vechi, Editura: Antet,  2000, pag. 91

[2] Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, Editura Polirom, Iaşi, pag 178-183

[3] Mary Kaldor, op. cit., pag 94

[4] Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale - De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Editura Corint Bucureşti , 2002 , p 196

[5] Cornel Caragea, Europa-între integrare  şi fragmentare: precedentul kosovo,, şi viitoare arhitectură politică Europeană.Bucureşti: Top Form, 2009. Pag 7

[6]Maru Kaldor, op., cit., pag 90

[7]Gheorghe Zbughea, Sînge şi lacrimi în spaţiul Iugoslav, în Dosarele Istoriei, An V, 2000, p 42

[8] Gheorghe Zbughea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 147

[9] Mary Kaldor, op.cit., pag 98

[10] Jean-Louis Dufour, op.cit., pag 222

[11] May Kaldor, op. cit., pag. 82

[12] Mary Kaldor, op. cit.,  pag 82

Read More

Primăvara de la Praga şi România

„Primăvara de la Praga” - denumirea populară a scurtei perioade de liberalizare din Cehoslovacia din 1967-1969. A început  cu refuzul  armatei de a susţine cererea lui Novotny de a suprima demonstraţiile populare. În 1966 nemulţumirile referitoare la exploatoarea economică a ţării de către URSS au început să fie exprimate deschis iar Slovacia mai puţin dezvoltată a protestat faţă de guvernarea supercentralizată. Intelectualii l-au atacat pe Novotny în iunie 1967 şi patru luni mai tîrziu studenţii au organizat demonstraţii împotriva regimului.  În ianuarie 1968, Dubcek l-a înlocuit pe Novotny în funcţia de lider de partid deşi nu jucase un rol deosebit în criticile aduse acestuia a încercat să reducă natura autoritară a regimului comunist şi în timpul Primăverii de la Praga el şi un număr de colegi reformişti au pus în mişcare un program de liberalizări economice şi politice, asigurând în acelaşi timp URSS-ul alarmat că ţara va rămâne un aliat loial. Venira lui Dubcek în fruntea PC Cehoslovac  n-a contravenit preferinţelor sovietice. Dimpotrivă, kaghebişti ce monitorizau zona îl numea „Saşa al nostru” scrie fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski. Tatăl lui Dubcek, dulgher, emigrase din Slovacia în America. De acolo se exilează la finele anilor ’20 în URSS. În 1938 Stalin a cerut imigranţilor fie să opteze pentru cetăţenia sovietică fie să revină în ţările de origine, familia

Dubcek s-a repatriat din Kîrgîstan în Slovacia. După al II –lea război mondial, Dubcek a absolvit şcoala diplomatică de la Moscova.  Dovezi clare de simpatie  îi oferise şi Brejnev în vizita întreprinsă la Praga în decembrie 1967. În chiar discursul său de preluare a funcţiei, Dubcek dă asigurări că nu v-a abandona nici calea socialismului nici Tratatul de la Varşovia.  Noul guvern a prezentat un program de reformă în aprilie şi a propus amendamente constituţionale – ,,socialism cu faţă umană” - să redea libertăţile individuale precum şi să instituie sistemul  multipartidist.  Pravda a publicat la 19 iulie 1968 un aşa zis „ plan al CIA”  de sabotare  a regimului din Cehoslovacia urmat de acţiuni contrarevoluţionare în Germania de Est, CIA nu numai că nu se amestecase în reformele Primăverii de la Praga ci fusese luată prin surprindere de evenimente. Alaramată de  succesiunea rapidă a evenimentelor, URSS a trimis forţe ale Pactului de la Varşovia să ocupe  Cehoslovacia. URSS nu a fost mulţumit de asigurările lui Dubcek că Cehoslovacia va rămâne un aliat loial şi pe 20 august 1968 trupe sovietice susţinute de contingente din state ale Pactului de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara ca să pună capăt Primăverii de la Praga.  În 21 august 1968 Ceauşescu Nicolae refuză de a se alătura Tratatului de la Varşovia care au invadat  Cehoslovacia, Ceauşescu a zguduit lumea politică internaţională şi a declanşat un val de admiraţie faţă de România. România era expusă  în mod

iminent unui pericol asemănător şi pe baza informaţiilor Ceauşescu  a fost în măsură să aprecieze lucid şi exact situaţia, a încercat să-i ajute pe  Dubcek şi pe Tito.   Conform informaţiilor planul sovieticilor era  invadarea Cehoslovaciei şi peste 2 săptămâni era programată invadarea României şi peste încă 2  săptămâni era invadarea în Iugoslavia. Reacţia lui Dubcek a spus că dacă vin ruşii îi primim cu flori pe când Ceauşescu a zis că dacă vin ruşii îi primim cu gloanţe, pe când Tito îşi dăduse acordul că la nevoie să ne retragem în Iugoslavia şi să facem front comun, dacă ataca şi Iugoslavia.  În România „ destalinizarea” nu s-a produs după semnalul Moscovei . Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965)  avusese atât un parcurs biografic, cât şi strategii diferite. După retragerea trupelor sovietice din România în 1958 refuzase  manevre militare ale Tratatului de la Varşovia pe teritoriul naţional.  Dej şi-a declarat independenţa faţă de Moscova în 1964. Succesorul său, Nicolae Ceauşescu (1965-1989) i-a continuat strategia afirmându-se cu o politică externă proprie. La 6 martie 1968 la Sofia a avut loc întâlnirea ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia. Ceauşescu creşte pretenţiile de „egal” propune ca postul de comandament şef al Tratatului de la Varşovia care era ocupat întotdeauna de sovietici să fie preluat

prin rotaţie de ţările membre. La această întîlnire  s-a adoptat un document fără semnătura românilor. România rămăsese singură în cadrul Tratatului de la Varşovia şi al CAER şi  era în pericolul de a fi desfiinţată ca stat. Ar fi intervenit pe teritoriul României şi armata ungară, cum au intervenit şi  în Cehoslovacia iar armata ungară avea ca obiectiv Transilvania, bulgarii interveneau în Dobrogea ruşii îşi întindeau dominaţia până la Milcov.  Guvernul englez era bine informat asupra intenţiei ruşilor de a invada şi România, situaţie la care britanicii erau hotărâţi să răspundă declarând război Uniunii Sovietice. De Gaulle a atenţionat Moscova, Washington-ul  şi Beijingul deasemenea au atenţionat Moscova. În Pravda  din 25 septembrie 1968 a fost publicat preambulul la ce avea să devină cunoscut drept „ Doctrina Brejnev” afirmaţiile că statele socialiste trebuie să intervină în afacerile interne ale oricărui dintre ele care le expune pe celelalte la pericolul activităţii antisocialiste.

URSS şi-a justificat invadarea Cehoslovaciei prin doctrina Brejnev  pretinzând că fusese necesar să se anticipeze o posibilă contrarevoluţie dirijată din interiorul Republicii Federale Germane.  Afirmarea Doctrinei Brejnev n-a ajutat  cu nimic reducerea temerilor Europei Occidentale privind comiterea altor abuzuri de sovietici. Tentativele URSS de a linişti aceste temeri şi  de a convoca o conferinţă europeană asupra securităţii au fost ruinate de evenimentele produse în 1968. Programul de reforme în Cehoslovacia a fost abandonat, iar Dubcek a fost îndepărtat din funcţie în aprilie 1969, după care un nou guvern a reinstalat  sistemul comunist.

Read More