Showing posts with label NATO. Show all posts
Showing posts with label NATO. Show all posts

Tuesday, February 10, 2015

Politica identităţilor în Iugoslavia

          Tensiunile etnice identitare care duc  la fragmentarea, prin crearea de state naţionale şi dezemembrarea celor multinaţionale constituie unele dintre marele provocări ale secolului XXI. Prin acceptarea  perocesului de fragmentare teritorială a Serbiei precedentul Kosovo îi pun pe europeni  într-o situaţie dificilă. Există îngrijorări  potrivit cărora Kosovo stabileşte  un un precedent  pentru eventualele mişcări de independenţă.

Idependenţa provinciei  poate constitui astfel un precedent care să antreneze tendinţe centrifugale şi în alte regiuni europene cu identitate etnică şi culturală (Transnistria, Nagorno Karabah, Catalonia etc). ,,Politica identităţilor tinde să fie fragmentativă, orientată spre trecut şi exclusivă. Organizaţiile politice bazate pe identităţi exclusive tind să fie mişcări nostalgice, bazate pe reconstrucţia  unui trecut eroic, amintirea nedreptăţilor, reale sau imaginare, şi a bătăliilor celebre, câştigate sau pierdute.”[1]  Percepută de sârbi ca un mit, leagăn al identităţii  şi  spiritualităţii poporului sârb, graţie vechimi prezenţei sârbilor din Metohia şi Kosovo, din sec. al XII, în 1989 Slobodan Miloşevici  hotărăşte  anularea statului  de provincie autonomă al teritoriului Kosovo, în acelaşi an la 28 iunie evoca importanţa bătăliei  din 1389 pentru identitatea naţiune sârbe, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox,  excerbându-se importanţa   mitului  jertfei în psihologia acestui popor. Iniţial a fost un teritoriu  locuit de sârbi însă în urma bătăliei de la Kosovo Polje(Campia Mierlei,la nord vest de Pristina) din 15 iunie 1389, a constituit  un moment de cotitură pentru istoria regiunii, Imperiul Otoman a învins coaliţia formată din sârbi, bosniaci şi albanezi. Devenind un spaţiu controlat  de otomani un teritoriu care  era un centru religios, cultural, aici luând naştere în secolul al XI-lea, primul cnezat sîrb.   Între 1455 şi 1912 (fiind cucerit în totalitate în 1945)  Kosovo a făcut parte a Imperiului Otoman, perioada în care structura etnică a teritoriului a fost modificată,  este colonizat cu triburi de albanezi, care au fost islamizaţi. Odată cu independenţa Albaniei în 1912, a apărut şi chestiunea problemei kosovarilor, în urma  războiului Balcanic la Conferinţa Ambasadorilor de la Londra (1913) i-a acordat  Serbiei suveranitatea asupra provinciei  Kosovo. În perioada interbelică  structura etnică sa schimbat în favoarea sârbilor, ,, în cursul  celui de al doilea război mondial, Albania a intrat în sfera de infuenţă a puterilor Axei, va obţine atât teritoriul Kosovo cât şi regiunile locuite de albanezi în Republica Macedonia.”[2]După al doilea război mondial Josip Tito i-a dat statului de regiune autonomă, până în 1989 datorită condiţilor de trai mai bune decât în Albania o mare parte din albanezi au emigrat în regiunea Kosovo  structura etnică schimbându-se  în favoarea albanezilor din Kosovo ajungând pana la 85%.  ,,Constituţia din 1974 a fortificat starea naţiunilor şi a republicilor din componenţa federaţiei şi a restrâns puterile guvernului federal. Ceea ce ţinea unite aceste state multinaţionale era monopolul partidului comunist. După 1989, când proiectul socialist a dost discreditat şi monopolul partidului s-a desfiinţat în sfârşit, ţinându-se pentru prima oară alegeri democratice, naţionalismul a erupt la vedere.”[3] În Iugoslavia ,,după moartea lui Tito în 1980 are loc prăbuşirea  sistemului comunist  cu o resuscitare a naţionalismului  şi a pasiunilor secesioniste. La rivalităţile dintre sârbi şi croaţi, sloveni s-au adăugat şi problema Kosovo.”[4]Fiind divizaţi unii doreau  independenţa faţă de Iugoslavia, alţii însă  urmăreau ca împreună cu albanezii din Macedonia şi Muntenegru să se unească  teritorial în ceea ce este numită  Albania Mare. Pe când  ,,Serbia se dorea un  hegemon al Balcanilor de Vest, dar şi un lider al pan-ortodoxismului în Balcani, graţie  relaţiilor priveleligiate cu Moscova, a fost pusă în faţa unei provocări menită să-i afecteze însăşi  integritatea statală: provocarea Kosovo.”[5]   Mary Kaldor foloseşte termenul de ,, politica a identităţilor cu referire la mişcările care se mobilizează în jurul identităţii etnice, rasiale sau religioase. Iar termenul de identitate îl foloseşte  cu sens restrâns privitor la o formă de etichetare.”[6]
Anul 1990 a marcat debutul unui război civil, care , cu intensitate variabilă  a cuprins  treptat întreg spaţiul iugoslav, ducând repede la dispariţia statului federal. ,,În 1990 în Kosovo, albanezii au început  să organizeze  forţele lor militare în ceea ce au devenit UCK (Ushtriste Clirimtare te Kosoves), în timp  se înmulţeau conflictele între sârbii minoritari şi albanezii ce-şi doreau  o patrie a lor.”[7]  În cursul  lunii ,,aprilie 1990, mai întîi  în Slovenia şi apoi  în Croaţia au avut loc alegeri cu adevărat libere, soldate cu victoria forţelor  anticomuniste şi anticentraliste sârbe. La 23 iulie parlamentul sloven a votat o lege prin care afirma ideea suveranităţii Sloveniei. În acelaşi timp parlamentul provincial din Kosovo, ulterior desfiinţat, a proclamat Republica Kosovo.”[8]Proclamarea  independenţei  de stat a Croaţiei  şi a Sloveniei la 25 iunie 1991, tentativa  autorităţilor sârbe de a înăbuşi  cu forţa armelor  aceste emancipări a eşuat.  În septembrie 1991 a avut loc un prim referendum pentru independenţa provicniei circa 90% dintre votanţi erau albanezi, în care populaţia prezentă la vot s-a exprimat în proporţie de 98% pentru independenţa Kosovo. Desprinderea din federaţie a Macedoniei are loc la 15 septembrie 1991. În urma unui acord semnat la 12 februarie 1992 se proclamă la 27 aprilie 1992 noua federaţie Iugoslavă, cuprinzând Serbia cu Muntenegru şi cele două provincii Vojvodina şi Kosovo. Iugoslavia a împărtăşit aceeaşi soartă ca şi URSS.  ,,Fostele elite administrative sau intelectuale se aliază cu o adunătură pestriţă de aventurieri de la periferia societăţii, pentru a mobiliza pe cei excluşi şi abandonaţi alienaţi şi nesiguri, în scopul de a captura şi a păstra tăcerea.”[9]
În 1992 ia naştere  Armata de Eliberare  a provinciei Kosovo, se face cunoscută prin atentate  împotriva poliţiştilor, grănicerilor şi servicilor speciale sârbe. UCK îşi are originea  în cercurile marxiste de orientare  maoist constituite la începutul anilor. Precursori U.C.K. erau admiratori ai comunismului pur şi dur, promovat de dictatorul  comunist Enver Hodja din Albania vecină. ,În 1996 U.C.K. instalează lagăre de antrenament în nordul Albaniei şi în vestul Macedoniei, unde lovuiau majoritatea  albaneză a acestei ţări. Rolul exilanţilor  a devenit esenţial în mobilizarea diasporei şi în asigurarea  contribuţiei financiare a acesteia în organizarea pentru independenţă.”[10]  Desprinderea de federaţie  a Bosniei şi Herţegovinei are loc  la 3 martie 1992.  În războiul civil din Bosnia şi Herţegovina  1992-1995, mulţi sârbi  au fugit din zonele controlate  de croaţi şi musulmani şi s-au stabilit în Kosovo.  În timpul războiului din Bosnia şi Herţegovina, oraşul Sarajevo a fost împărţit  teritorial între o zonă controlată  de sârbi şi o zonă bosniacă. Dar orasul Sarajevo din timpul războiului poate fi descris ţi în termeni unei divizări  nonteritoriale. A existat un grup  de oameni care putea fi  descrişi  ca globalişti-pacificatori ONU., membri ai agenţiilor  umanitare,, ziarişti şi sarajeveni care vorbeau engleza şi erau angajaţi  ca asistenţi, interpreţi şoferi.” [11]Acordul de la Dayton 21 noiembrie 1995 nu le recunoştea independenţa, un acord de pace intermediat  de preşedintele  american Bill Clinton între preşedinţii  Bosniei Alija Izetbegovic, Iugoslaviei  Slobodan Miloşevici  şi Croaţiei,   Franjo Tudjman care prevedea  crearea  unui stat  bosniac unit nominal, care era împărţit efectiv între o federaţie bosnică-croată descentralizată şi o republică sârbă centralizată. 
Cu speranţele  spulberate că diplomaţia internaţională nu le va rezolva problemele, confruntările cresc în intensitate între 1997 şi 1999 , punctul culminat  fiind  dizolvarea parlamentului kosovar care urma să-l proclame ca preşedinte  pe Ibrahim Rugova, ales în 1998, Armata de Eliberare  din Kosovo (UCK)  a declanşat rezistenţa  armată împotriva sârbilor.  Luptătorii UCK  format din albanezi extremişti au fost  antrenaţi de  ofiţeri cu experienţă care au participat în războiul din Bosnia-Herţegovina, majoritatea aparţinând cunoscutei divizii ,,Handjar” a armatei bosniace. În replică  armata sârbă  şi unităţile   de poliţie au ocupat zona declanşând  războiul din 1998-1999. Intervenţiile armatei sârbe  în regiune nu au făcut decât să a adâcească contradicţiile, grăbind procesele de fragmentare şi inducând o stare de haos. Agravarea situaţiei din Kosovo constituia în relitate  detonatorul unei noi faze de conflict, capabile să zădărnicească  eforturile de pace din întreaga zonă boicotul economic iniţiat  de Uniunea Europeană nu a reuşit să schimbe situaţia din regiune, ulterioarele evoluţii ale evenimentelor au determinat intervenţia NATO asupra Serbiei. ONU n-a autorizat  intervenţia  , în schimb a aprobat  înfiinţarea unei forţe  internaţionale de pace KFOR.
În seara zilei  de 24 martie 1999, forţele NATO au atacat  aerian Iugoslavia, începând o acţiune militară care a durat 87 de zile şi a contat mai cu seamă în bombardamentele la nivelul Serbiei şi Muntenegrului. Campania întreprinsă de NATO împotriva Serbiei sa terminat prin semnarea unui acord la 10 iunie 1999, acesta prevedea suspendarea campaniei aeriene a NATO, retragerea forţelor sârbe din Kosovo, revenirea  necondiţionată a refugiaţilor  şi stabilirea în Kosovo a unei forţe de menţinere a păcii internaţionale KFOR.  ,,Scopurile politice ale noilor războaie se referă la revendicarea puterii pe baza unor identităţi aparent tradiţionale - naţiune, trib, religie. ”[12]În anul 2000 primele alegeri locale  legale au fost câştigate  de partidul moderat Liga Democratică din Kosovo, condus de Ibrahim Rugova.  Serbia se opune independenţei Kosovo, considerând-o  regiune autonomă în cadrul său, în perioada  2003-2006 statul s-a numit Serbia şi Muntenegru iar din 2006 cele două se separă. La alegerile din 2007 , au fost câştigate de Partidul Democratic din Kosovo(PDK) condus de Hashim Thaci,în ianurie  2008 devine prim-ministru iar în luna februarie Kosovo şi-a declarat independenţa.
Conducerea sârbă dând dovadă de realism, a exprimat o poziţie  fermă excluzând cu desăvârşire forţa, şi declarând cu obstinaţie  că va folosi toate căile diplomatice şi juridice internaţionale pentru a-şi recăpăta teritoriul ce dă substanţa istoriei culturale şi spirituale a poporului sârb. La 22 iulie 2010, Curtea Internaţională de Justiţie a prezentat avizul consultativ privind ,, Conformitatea cu dreptul internaţional a declaraţiei unilaterale de independenţă a instituţilor provizorii de autoguvernare din Kosovo” . Astefel, potrivit paragrafului 122, Curtea a concluzionat că ,, adoptarea declaraţiei de independenţă a Kosovo, din 17 februarie 2008, nu a încălcat dreptul internaţional. Concluzia generală a avizului este că declaraţia deindependenţă nu violează  dreptul internaşional. Rezoluţia Consiliului de Securitate 1244(1999) sau cadrul Constituţional. Fragmentarea etnică  au generat rând pe rând conflicte care au afectat toate fostele republici Iugoslave dar mai ales pe cele eterogene. Secesiunea Kosovo a fost dorită de populaţia majoritar albaneză, considerată neligitimă de către populaţia Serbiei.  Identitatea statală a albanezilor kosovari nu are precedent în istorie acest teritoriu a aprţinut Serbiei încă din zorii primului stat sârbesc, deţinând un vast patrimoniu cultural specific creştin ortodox. Kosovo fiind un focar recunoscut al crimei organizate, al traficului  de droguri şi de persoane în statele UE. Accentuarea tendinţelor centrifuge, pe fondul exarcebării naţionalismelor  urmând cu intervenţia NATO.   Scopul măsurilor  întreprinse de NATO în Iugoslavia  a fost de a impune pacea în Kosovo,  să slăbească cât mai mult  forţele sârbe şi revenirea la casele lor a refugiaţilor. Ca mai târziu să fie recunoscută  independenţa de comunitatea internaţionlă.




[1] Mary Kaldor, Razboaie noi si vechi, Editura: Antet,  2000, pag. 91
[2] Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa de Est, Editura Polirom, Iaşi, pag 178-183
[3] Mary Kaldor, op. cit., pag 94
[4] Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale - De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Editura Corint Bucureşti , 2002 , p 196
[5] Cornel Caragea, Europa-între integrare  şi fragmentare: precedentul kosovo,, şi viitoare arhitectură politică Europeană.Bucureşti: Top Form, 2009. Pag 7
[6]Maru Kaldor, op., cit., pag 90
[7]Gheorghe Zbughea, Sînge şi lacrimi în spaţiul Iugoslav, în Dosarele Istoriei, An V, 2000, p 42
[8] Gheorghe Zbughea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, pag. 147
[9] Mary Kaldor, op.cit., pag 98
[10] Jean-Louis Dufour, op.cit., pag 222
[11] May Kaldor, op. cit., pag. 82
[12] Mary Kaldor, op. cit.,  pag 82
linkwi

Sunday, May 18, 2014

Concepţia de securitate a Federaţiei Ruse.

În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.
Conceptia de securitate din 12 mai 2009
Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.
linkwi

Thursday, January 23, 2014

AXA Bruxelles – Moscova - Beijing - Washington

La o simplă analiză găsim patru centre de putere UE, SUA, China și Rusia, numai discutăm de o lume unipolară sau bipolară secolul XXI v-a fi o lume a multipolarității. Democrația are nevoie de democratizare spune Anthony Giddens, autor britanic al mai multor cărți despre integrare globală. După alegerile din mai 2014 în Parlamentul European, se prevăd că vom avea parlamentari cu tendinţe naţionaliste iar Uniunea Europeană nu fa mai fi deschisă și mai responsabila. Brzezinski spunea că dacă Europa se va mulțumi să fie doar o zonă a liberului schimb, atunci nu mai este nevoie să-și întărească instituțiile, de o apărare comună. dacă însă europa dorește să devină un actor cu puteri depline în arena internațională, trebuie ca pentru acesta să-și construiască mijloacele necesare: cele politice, instituționale și monetare. Adoptarea unei noi strategii noi de către UE va genera: divizarea eforturilor de securitate euroatlantică între UE și SUA, va duce la limitarea influenței SUA și NATO în spațiul UE, asigurarea umbrelei de securitate a UE de către SUA în faza constituirii structurilor de securitate proprii, apariția multipolarități UE – SUA, China- Rusia, creșterea creșterea influenței Marii Britanii în promovarea coeziunii arhitecturii euroatlantice. Obama a încearcat să intre în graţiile duşmaniilor spre deosebire de conducătorii Partidului Republican care nu sunt dispus la compromis. Încercările preşedintelui de a rezolva problemele pas cu pas şi a-i determina pe aliaţi să fie parte a soluţiei s-au terminat cu un eşec total. Cheney socoteşte drept prostii eforturile acestuia de a se portretiza ca un lider puternic în materie de securitate naţională. Cu lumea arabă în dezordine şi cu Statele Unite criticate pentru conducerea din planul secund iar la alegerile din 2016 vom avea cel mai probabil un preşedinte republican. Viitorul ,,cowboy’’ v-a trebui să recâştige o parte din terenul pierdut. Să fie recunoscut ca lider global, - Vladimir Putin cu conducere tot mai încrezătoare, o Chină care se dezvoltă destul de rapid, dosarul nuclear Iranian, şi aşa zisul proces de pace israeliano-palestinian. Ordinea internaţională se bazează pe puterea economică şi militară a SUA şi nu pe valori liberale. Romney declara în cadrul unui interviu de nevoia de restaurare a unui ‚, leadership global’’ puternic încrezător şi principal. În paralel cu coordonarea vizibilă a politicii cu Iranul, Rusia a adoptat o politică duplicitară față de SUA, în contextul mai larg al eforturilor de reinstaurare a influenței de odinioară și al încercării în acest sens de creare a unor aliniamente anti-americane. Președintele american i-a reproșat Rusiei că revine la mintalitatea din timpul războiului rece. Relaţiile dintre cele două ţări au fost tensionate după ce Moscova a acordat azil politic unui fost angajat al agenţiei naţionale de securitate, americanului Edward Snowden, în loc de a-l trimite la guvernul Statelor Unite pentru a răspunde acuzațiilor de spionaj. Analistul american Robert Kagan – exponentul al perspectivei neoconservatoare – consideră că principala preocupare a SUA trebuie să reprezinte ,, prezervarea hegemoniei globale americane iar finalitatea politicii externe americane ar trebui să fie transformarea momentului unipolar în era unipolară’’ China nu oferă motive să se vorbească despre pretențiile ei de a domina. Vocea ei este din ce în ce mai convigătoare și ea împărtășeșete în multe privințe punctul de vedere al Rusiei în ce privește o serie de probleme de politică externă. Anihilarea hegemoniei americane, controversatele probleme nucleare ridicate de Corea de Nord și Iran, evoluția NATO și UE în spațiul euroasiatic, lupta împotriva terorismului, separatismului. Triunghiurile militare Statele Unite, China şi Federaţia Rusă ar trebui să definească criteriile de supremație în relaţiile internaţionale contemporane, sub influenţa mişcărilor islamice. Diferența dintre SUA, China și Rusia: SUA tehnologic în frunte, China în căutare de relații tehnice militare cu Rusia, Rusia în căutare de tehnologie în Occident. Relațiile ruso-chineze au cunoscut o renaştere în relaţiile bilaterale, China are acuma un singur prieten de încredere și acela este Rusia. Ceilalți aliați sunt capricioși și impreductibil ( Coreea de Nord, Myanmar sau Iran) și nu pot contribui cu mult din punct de vedere militar sau economic la un eventual conflict cu SUA și rețeaua ei de alianțe și parteneriate. Un război cald cu China ar fi una dintre cele mai complicate probleme logistice din istoria militară SUA, Washingtonul nu se teme de capabilităţile militare a Chinei, ci și de posibile atacuri cibernetice asupra sistemelor de comandă și control de la Pentagon, Beijingul are ca obiectiv reducerea rapidă a întârzierii în ce privește modernizarea armatei inspirându-se din planurile din planurile stocate la Pentagon mărindu-şi bugetul de la an la an, Bejing-ul a argumentat mărimea bugetului său militar prin faptul că acesta este modest în comparație cu volumul cheltuielilor militare ale unor state dezvoltat precum Marea Britanie, Franța, Japonia și mai ales Statele Unite. După războiul din Golf din 1991, şi în special după anul 2003 China are scopul de a rezolva prin mijloace militare un conflict local, apelând la înalta tehnolgiei, Furtuna în deșert nu a schimbat doar războiul în sine, ci a șocat și armata chineză, rezultatul fiind noua carta Albă a Chinei. Cartea albă este un document care arată că Rusia principal aliat strategic, în timp ce Statele Unite este definită ca fiind un teritoriu bolnav care împiedică prin activitățile sale geopolitice, lupta împotriva terorismului. Conceptul presupune că ţara ar putea începe să ofere perspective de securitate într-un cadru global, mai degrabă decât la nivel regional că este gata să devină mai proactivă pentru interesele sale de securitate. China a devenit un centru de putere economică, dar, de asemenea, una militară își schimbă statutul de putere regională în cel de putere mondială alternativă. Strategia Chinei în dinamica globală şi interesele regionale de cultura chineză strategică este de mii de ani, și de-a lungul mileniilor, ea nu a schimbat ci doar s-a modernizat în actualele condiţii ei consideră capabilităţile militare ca mijloc de presiune diplomatică în funcţie de tendinţele strategice, chinezi nu s-au echipat cu rachete nucleare pentru a speria lumea, cele mai eficiente este purtarea de război prin mijloace non-violente concepția lor fiind aceea de a obține victoria fără luptă. Relaţiile chino-americane a început să se înrăutăţească în 2009, când China ieșea cu capul în sus din criza financiară internațională pentru a încerca să impună propriile politici în regiunea Pacific. Școala geopolitică chineză consideră că America v-a căuta să afecteze creşterea Chinei, SUA se îndreaptă spre declin iar modelul chinez de dezvoltare oferă o alternativă la democraţia vestului şi la economiile de piaţă, SUA nu evoluează ca o forţă de menţinere a păcii şi una liberală, folosindu-și puterea unipolară într-o manieră în mod abuziv, care împiedică dezvoltarea oricărui pol de putere ce ar prelua inițiativa internațională de contrabalansare. Politicieni chinezi consideră China - ca centru de polarizare asiatică - și noua ordine mondială impusă de de percepțiile chineze de politică externă și de securitate au creat raporturi speciale în relațiile sino – americane, sino- ruse și sino islamice. Politicieni ruşi consideră că puterea globală capabile să influenţeze evenimente în mai multe regiuni cheie din întreaga lume. America se confruntă cu o putere care înțelege să o concureze la toate nivelurile: economic, militar, științific, cultural. China încearcă să remodeleze scena economică mondială și este în pragul reușitei. China vrea să devină un gigant strategic global nu unul regional cum este considerată acum. Strategiile de război ale Chinei sunt: militare, manipularea pieţei de capital, controlul media, fluctuațiile cursului de schimb valutar,invazia virușilor de calculator, manipularea ratelor de credit, războiul cultural, război psihologic, contrabanda, inducerea fricii și războiului dreptului internațional. Dacă Washingtonul le reproșează chinezilor că își mențin moneda la un nivel scăzut pentru a-și stimula exporturile, bejingul le reproșează americanilor că tipăresc la nesfârșit dolari datorită statutului special pe care îl are bacnota verde pe glob. China și Rusia fac presiune pentru ca dolarul să nu mai fie monedă de referință în tranzacțiile comerciale. Cele două au convenit că plata pentru bunurile și serviciile furnizate reciproc să se facă în moneda națională a fiecărei țări și nu în dolari. La acestea se adaugă la puterea militară a Chinei în plină evoluţie şi conflictele repetate în Marea Chinei de Sud. Cât privește Taiwanul, portavionul american în coasta Chinei cum îi plăcea generalului Douglas McArtur să-l numească, Washingtonul are un acord stabilit în 1982 cu Taipei așa numit Cele 6 asigurări acord care include pe lângă acordul politic, economic și cel militar vânzările de armament . China nu a renunțat niciodată în Taiwan, ea este o insulă chineză rebelă care prin conducerea democratică din insulă pune în pericol China doar ideologic Brzezinski spune că relația SUA cu Taiwanul bazată pe vânzările de armament va duce la creșterea ostilității Bejingului față de SUA. Folosind formula lui Deng Xiaoping o țară două sisteme utilizată în Hong Kong se poate reformula o țară mai multe sisteme urmând ca Taiwanul să revină ca parte a Chinei, rămânând cu sistemul politic, social și militar actual, mai mult cu păstrarea actualelor angajamente internaționale, sistem distinct față de cel al Beijingului și fără să fie necesară desfășurarea trupelor chineze în insulă. China se confruntă cu amenințări tendințele separatiste ale diferitor provincii, conflicte interne și cele de interese, securitatea Rusiei sunt atacate de elementele naționaliste și islamiști radicali din Cecenia și Caucazul de Nord. Războiul din Afganistan, deghizat ca un război pentru a eradica terorismul Taliban, talibanii fiind aduși la putere chiar de administrația Clinton în 1996 şi odată cu retragerea trupelor americane din Afganistan vor crea un spațiu lipsit de controlul puterii oficiale de la Kabul și care va fi umplut de islamiști fundamentaliști ce-și vor impune strategia în întraga zonă ce va cuprinde granițele Rusiei, Iranului, Pakistanului, Chinei și Indiei. Terorismul şi statele teroriste încă sunt acolo şi trebuie de luptat împotriva lor indeferent de cost. Utilizarea de către Casa Albă a atacurilor cu drone, care au devenit semnătura lui Obama în materie de vânătoare a teroriştilor, în încercarea de a-i convinge pe sceptici că Preşidinţia îşi foloseşte cu responsabilitate extraordinarele puteri. În mare parte a câştigat disputa: mai mult 60% din americani susţin atacurile internaţionale. Barack Obama a făcut din folosirea dronelor unealta sa tipică împotriva terorismului, selectând personal ţinte dintr-o listă a uciderilor, în timp ce acest noi soi de forţă aeriană presăra din cer moarte asupra teroriştilor pe două continente şi supunea al-Qaeda. Barack Obama a revoluţionat războiul, iar dronele le zboară asupra unor locuri ca Libia, Pakistan, Somalia şi Yemen – ucigând peste 1000 de oameni în ţări cu care SUA nu s-a aflat niciodată în război în timpul preşedenţiei lui Barack Obama. Un factor de dezechilibru va fi Turcia alături de un Iran în cel mai scurt timp nuclear. În contextul schimbărilor geopolitice din ultima perioadă se conturează existența unei alianțe, în regiunea Eurasia, din care fac parte China, Rusia și Iran. Continuarea unei axe noi de putere, China-Rusia-Iran, reprezintă o ameninţare reală pe termen scurt şi mediu, şi pe termen mediu şi lung, elimină riscul de confruntare militare clasică cu Rusia. Această alianță constituie un obstacol împotriva intereselor americane. Rusia și Iranul sunt mari exportatori de energie, ambele având interese comune atât Moscova cât și Teheranul se opun cu fermitate scutului antirachetă. Iranul se va manifesta ca un pol de putere în Orientul Mijlociu şi va fi capabilă să exporte revoluţia islamică. Siria rămâne centrul de acțiune al puterilor globale în perioada următoare. Aici confruntarea dintre cei trei plus ţările din Peninsulă Arabică va balansa de la posibila utilizare a forței la soluția diplomatică. Se pune întrebarea dacă Assad are un înlocuitor care să asigure stabilitatea în regiune . Condoleeza Rice este optimistă a cărei credinţă în progresul istoriei – şi rolul de de deschizătoare de drumuri al Americii – este aproape ‚, teologie’’ Însă întrebarea pe care o pune Rice: Care este poziţia Americii? Pacea se obţine prin putere. Rusia este pivotul unui imperiu, fiind forța principală a unei structuri statale euroasiatice. Pentru Moscova, căderea Cortinei de fier a însemnat nu numai căderea comunismului şi Imperiul sovietic, dar a fost o lume în care Rusia a fost scoasă de pe linia factorul de decizie lume. După colapsul Uniunii Sovietice a marcat începutul perioadei confuze care a generat căderea economică a Federației Ruse și acest fenomen a angrenat toate sectoarele sociale și economice. Legat de Rusia , în fața Statelor Unite s-a ridicat o întrebare pe care a formulat-o Zbiegnew Bzrezinski: Dacă Rusia nu mai este adversar, cine este ea, deja aliată sau client, sau pur și simplu dușman care suportă să fie învins? Care trebuie să fie scopurile și conținutul marii strategii a SUA după războiul rece legat de această uriașă țară care într-un fel sau altul este predestinată să fie o putere în treburile întregii lumi indiferent de starea ei bolnăvicioasă de astăzi? Rusia a trecut peste imensitatea de sfidări, cea mai importantă fiind reconstrucția internă. Acest proces care se pare că s-a încheiat, a a vut loc sub o imensă presiune istorică, psihologică, socială, și grupurilor de interese conferind acestei țări un nou experiment istoric. Rusia este percepută și este luată în considerație numai atunci când este puternică și stă bine pe picioarele ei. Tranziția în Rusia a însemnat trecerea de la totalitarism la democrație, de la economia centralizată la cea de piață dar și trecerea de la statul imperial la cel post imperial. Tranziția a fost delicată, pentru că câteva secole trăiesc cu ideea imperială, care le oferea un gen de compensație la greutățile și lipsurile vieții cotidiene. Dispariția ideologilor imperiale ruse și a celei comuniste a indus în rândul populației abandonul și a generat ideea universală că dispariția imperiului este un complot deliberat pentru dezmembrarea unei națiuni istorice cu valențe globale. Este adevărat că Rusia s-a folosit întotdeauna de privilegiul de a duce o politică externă independentă și nu de puține ori a mers împotriva curentului n luarea hotărâri de ordin politic la nivel internațional. Rusia vrea întoarcerea în arena internaţională ca rival Statele Unite, chiar dacă ar cauza un nou război rece, consideră că este util pentru a spiritului rus. Putin Rusia vrea restabilească măreţia în zilele lui Petru cel mare, Ecaterina cea mare, Alexandru I, care intra cu armata în Paris. Anul 1999 este considerat anul în care Rusia a atins punctul de jos al potențialului ei de a influența ordinea internațională fapt dat de nivelul puterii economice și militare pe care Moscova atinsese. Pentru a pune Rusia pe roate Putin s-a oprit asupra două obiective: aducerea oligarhilor sub comanda guvernului și utilizarea resurselor primare ca mijloc de dezvoltare economică. Principalul instrument: GAZPROM. Misiunea gigantului rus de a explota resursele energetice, de a stabiliza țara și de a crea un cadru adecvat pentru dezvoltarea economică durabilă. Extinderea NATO şi UE odată cu piederea acelui râvnit loc doi de mare putere, a determinat Rusia să acționeze pentru a atrage noi parteneri şi alianţe strategice, pentru ai permite acestuia să se întoarcă în arena internaţională. În ultimii ani, penetrarea SUA în spațiul ex-sovietic a provocat o îngrijorare la Moscova. Statele islamice nu pot uita intervențiile în forță din Afganistan, Cecenia, Uzbekistan iar popoarele subjugate nu pot uita victimele perioadei comuniste și strategiile de desnaționalizare și strămutare a altor etnii în Siberia. Aceste contradicții sunt escaladate și de intervenția externă a unor ONG –uri finanțate din exterior de cei care au imigrat în spațiul occidental. Exportul democrației americane – antagonic proceslui de sovietizare și nimicire a elementelor sociale indezirabile, care avea să deschidă drumul anarhiei proletare. Este evident că Rusia păstrează potențiale posibilități pentru a influența în mod esențial conținutul și caracterul echilibrului de forțe global și regional. Suprafața uriașă, deținerea de arme nucleare strategice, a celor mai bogate resurse naturale. Pe fondul disoluției sistemului sovietic și al ofensivei occidentale și asiatice, Rusia s-a repliat și a adoptat diplomația de ordin geopolitic a vecinătății sale apropiate. Această abordare avea să constituie liantul spațiului rus și menținerea în sfera de influență a fostelor republici unionale, inclusiv cele islamice. Rusia a intrat în marș forțat pentru recucerirea puterii mondiale și în primul rând a zonelor de influență pierdută. Kremlinul și-a modificat strategia pentru a obține refacerea puterii globale. Rusia îşi păstrează influenţa în state precum Georgia, conflictul cu Osetia, Moldova în conflictului cu Transnistria şi cu declarațiile făcute de Rogozin la Chișinău: ,, militarii ruși se vor afla în Transnistria atâta timp cât va fi nevoie’’ aduc o lumină clară a ceea ce Moscova intenționează în viitorul apropiat: dispozitivele militare rusești din regiune au primit armament nou în conformitate cu planul de reînarmare a forțelor ruse, gestionarea conflictului cu Armenia și Azerbaidjan cu Nagorno-Karabah și enclava Kaliningrad. La data de campaniei de alegeri pentru un mandat prezidențial al treilea rând, o creştere semnificativă în puterea militară a Rusiei. La un moment când Putin era încă prim-ministru, el a dezvoltat, în anul 2012, bugetul militar, echivalent cu 12% din PIB a făcut alianţe cu statele islamice şi cu Republica Populară China ce au provocat critici din UE şi Statele Unite, dar nevoia de cooperare între cele două puteri regionale cu Rusia, care deține resusre foarte mari de materi prime a dus la la o înțelegere tăcită în plan politic, militar și economic. Rusia nu acceptă acțiuni care să-i slăbească poziția geopolitică, aducând prejudice capacităților sale de apărare.Rusia exportă în principal materie și sursă de energie, pe locul doi stă exportul de tehnică militară. Numirea în funcție de viceprim-ministru însărcinat cu complexul militaro-industrial Dmitrii Rogozin are greutatea și semnificația ei, acesta fiind ambasador al Rusiei la NATO. Rogozin consideră instalarea pe continent a unu sistem de apărare balistică drept o agresiune a Alianței Nord – Atlantice. Rusia lui Putin este al doilea furnizor de petrol de pe piețele mondiale, iar dacă ținem seama de livrările de gaze la export reiese că Rusia este exportatorul de materii prime pe bază de hidrocarburi numărul unu în lume. Priorităţile incluse în strategia includ furnizarea energie echilibrate pe plan intern şi la preţuri accesibile, să investească în tehnologii care să prevină consumul inutil de energie, stabilitatea financiară şi creştere, potenţial pentru investiţii, protecţia mediului. Producătorii din Rusia se concentrează în special asupra producţiei şi exportul de petrol şi gaze naturale dar este ignorat ca investiţii importante în sectoarele de tehnologie. Rusia va rămâne un actor major în pieţei energetice până în 2016 când în ţări precum România, Polonia, Ucraina v-a putea să exporte gazul de şist. Cantităţi enorme de gaze de şist sunt în SUA, Barack Obama a declarat într-un discurs ţinut cu ocazia Convenţiei Naţionale a Democraţilor că ,, Putem să diminiăm importurile de petrol la jumătatea de până în 2020 şi să creăm peste 600 000 de noi locuri de muncă numai prin extragerea de gaze naturale’’. Analişti de la Citibank preconizează că SUA vor fi cel mai mare producător de petrol şi gaz chiar în deceniul următor. Nu va mai fi nevoită să-şi facă griji pentru situaţia complicată din Orientul Mijlociu. Istabilitatea din această regiune va produce în continuare consecinţe importante. Însă piaţa energetică este globală, iar o peturbare în regiune ar avea în continuare consecinţe importante. Iar o Americă mai introvertită ar decide că nu mai este nevoie să joace rolul de garant al liniilor globale de aprovizionare şi de protector al şeicatelor din Golf. Provocările externe, lumea în care se schimbă în jur determină Rusia să ia hotărâri ferme în domeniul economic Problema cu care se confruntă Rusia este scoaterea capitalului din ţară şi investirea lor în ţări din UE. Principala condiție a stabilității economice și politice a Rusiei o constituire creșterea încrederii populației în conducerea politică a țării și influența pe care o are oligarhia economică finaciară formată din foști membri ai servicilor special și ai Organizației Felix care operează la nivel global și au drept țintă finală transformarea pe termen lung a Rusiei într-o mare putere în ierarhia țărilor și popoarelor din lumea de astăzi, în conformitate cu parametrii economici, sociali, politici, culturali, tehnologici, cei mai importanți în calitate de centru geopolitic independent. Creşterea economică în Rusia, de asemenea, va depinde de abilitatea cu care autorităţile pot rezolva reinvestirea profiturilor cu succes în vrac exporturile de petrol şi gaze naturale. Energia este un element important în dezvoltarea de Rusia, dar, de asemenea, un element de presiune, când situaţia politică necesită atât Ucraina şi Belarus. Datorită politicii Rusiei în domeniul de exportul de petrol şi gaze naturale au creat o Europă fricoasă, precaută, atentă la măsurile luate de la Kremlin, pentru multe țări europene devenit o prioritate de a identifica surse alternative de energie . O piesă – cheie este Azerbaidjanul, fără a neglija, desigur, importanța Georgiei. Azerbaidjanul se află într-o zonă nevralgică, deoarece controlează accesul la resursele energice din bazinul Mării Caspice și ale Asiei Centrale. Un Azerbaidjan independent legat de piețele occidentale prin conducte, care evită teritoriile pro-ruse, permite joncțiunea între economiile dezvoltate, mari consumatoare de energie și rezervele din aceste reale. Echipa rusă a finalizat o serie de tratate bilaterale cu ţările occidentale, bazat pe furnizarea de gaze naturale şi rezervelor de petrol şi achiziţionarea de tehnologie Această stare de fapt generat parteneriat stabil între Germania şi Rusia în domeniul energiei. Lumea investiţiilor vede China şi India ca fiind , practic, singurele puncte luminoase ale creşteri globale. China se confruntă cu probleme interne majore. Ce este sigur este că în ultimii 20 de ani, 350 milioane de chinezi au ieșit din sărăcie și trăiesc la standarde echivalente cu cele din Europa sau SUA. Creșterea miraculoasă economică în ultimii ani, a activat și a adus în prim plan potențialele geopolitice ale Chinei, care până în 1989 erau latente. Beijingul este interesat de dezvoltarea proprii economii, scop care o dată atins, ar garanta în mare măsură însăși stabilitatea regimului comunist chinez. Îmbunătăţirea nivelului de trai în multe ţări din întreaga lume care au adoptat democrații de tip occidental de asemenea, s-a accentuat competiția pentru supremația mondială, dezvoltarea procesului de desemnare a centrelor de putere și noua configurație a periferie regională, determinate de intrarea în scenă a noi actori internaționali precum Indonezia care are a treia cea mai rapidă creştere a bazei de consumatori din lume, după China şi India, şi se estimează că va depăşi Marea Britanie şi Germania pentru a deveni a şaptea cea mai mare economie în 2030.
linkwi