Concepţia de securitate a Federaţiei Ruse.

În mai 1992 a fost semnat un tratat de Securitate Colectivă, cunoscut şi ca Tratatul de la Taşkent. Statele semnatare erau Rusia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Kazahstan, Kîrgîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan. Moldova, Turkmenistanul şi Ucraina au refuzat să semneze acordul. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie tipic rusească între alianţele militare clasice, justifica intervenţiile militare în cazul agresării unuia dintre membri şi sistemele de securitate colectivă. Azerbaidjanul, Georgia şi Uzbekistanul au renunţat la Tratatul de la Taşkent în 1999. Noul concept strategic NATO adoptat Washington în 23-24 aprilie 1999 şi anume la ideea că Alianţa ar putea interveni în afara zonei de responsibilitate şi mai ales fără permisiunea Consiliului de Securitate al ONU. Potrivit doctrinelor militare tradiţionale, neutralizarea forţelor armate şi ocupare capitalei statului inamic reprezintă principalele obiective al unei invazii militare. Obiectivele principalele ale politicii interne şi externe ale securităţii se regăsesc în doctrinele militare ale statelor care, în funcţie de strategiile lor, trasează direcţiile de acţiune în vederea menţinerii unei capacităţii militare capabile şi viabile să intervină soluţionarea conflictelor ce lezează interesele lor şi ale aliaţilor lor. Impunerea democraţiei controlate şi aprobarea de către preşedintele Vladimir Putin, în ianuarie 2000, a Conceptului de Securitate Naţională în care a nominalizat Rusia drept unul din centrele influente de putere regională şi mondială, capabilă şi interesată să îşi promoveze propriile interese în Europa, Orientul Mijlociu, Transcaucazia, Asia Centrală, precum şi regiunea Asia-Pacific. Dilema strategică a Rusiei stă pe faptul că datorită imensităţii teritoriului are prea multe fronturi de apărat, împotriva prea multor potenţiali rivali. În aprilie 2000 Kremlinul a adoptat o nouă doctrină militară care a permis aducerea în prin plan a economiei ruse, ca o componentă importantă a politice externe a Kremlinului, Federaţia Rusă este mai puternică decât cred unii dar mai slabă decât vrea să pară. Crearea Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ( OTSC) în octombrie 2002 a reprezentat prima iniţiativă rusească de a modifica sistemul de securitate în spaţiul ex-sovietic. Membrii acesteia au fost statele care au rămas în continuare semnatare ale Tratatului de la Taşkent: Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîstan, Rusia şi Tadjikistan. Tratatul de la Taşkent constituia o combinaţie între alianţele militare clasice ( justifica intervenţiile militare în cazul în agresării unuiaa dintre membrii) şi sistemul de securitate colective. Noua organizaţie reunea aliaţii cei mai fideli ai Rusiei. Scopul său era îndeplinirea principalului obiectiv pentru transformarea forţelor militare ruseşti şi prin aceasta consolidarea influenţei ruseşti în spaţiul fostei URSS. Un aspect vital îl reprezintă componeţa militară a Rusiei şi influenţa politică în regiune, Rusia vrea să contruiască o organizaţie puternică, care să nu fie pusă în pericol de dezertări către NATO şi recuperarea capacităţii de a exercita influenţa la nivel mondial. Potenţialul militar este impresionant prin cantitate şi diversitate, în timp ce forţele luptătoare au experienţa luptei sunt bine instruite şi sunt extrem de ofensive. Fiind o autocraţie , în care majoritate populaţiei aprobă comportarea liderilor, Rusia îşi poate permite să piardă într-un război zeci, poate sute de mii de oameni, dar Rusia va trimte alţii în loc, vor muri şi aceştia vor trimite alţii , număr faţă de care orice democraţie ar reacţiona cumva. Întrucât conceptul de Securitate Naţională de a identifica drept ameninţarea majoră la adresa ţării criza economică. Şeful statului concentrat pe impunerea unei direcţii unice, de coordonare a instituţiilor statului care are atribuţii în domeniul economic cu interesele mediului de afaceri, în scopul conturări a politice externe mai coerente. Nefiind o putere economică, ci doar un important furnizor de resurse energetice şi în plus de materii prime, altele decât petrolul şi gazele naturale, Rusia nu reuşeşte să-şi dezvolte ramuri economice alternative. Transpunerea în practică a Doctrinei Putin la constituit atragerea concernelor enegetice ruse în politica externă. Diplomaţia energetică a fost una din formulele sub auspiciile căreia s-a nuanţat politica Moscovei faţă de Ucraina. În trecut Europa tremura de armata roşie, acuma tremură de spaima Gazpromului, episodul în care Kremlinul a întrerupt livrarea de gaze pe motiv că nu s-au plătit unele datorii de către Kiev a fost atât un avertisment la adresa Ucrainei cât şi la adesa Europei. Ţinând cont de dependenţa crescută a UE faţă de aceste resurse vitale şă că aceasta nu este unitară în faţa pericolului şantajului energetic. Iar Rusia s-a folosit până acum din plin de acest avantaj. Gazpromul fiind o armă mai puternică decât Armata Roşie, dar care oricând şi-ar putea adăuga şi armata rusă în spatele Gazpromului. Câştigarea jocului cu sumă zero în disputa energetică dintre Federaţia Rusă şi Ucraina reprezentă miza recentelor evoluţii dintre cele două state. Rusia nu este o putere economică. Este doar un mare exportator de materii prime, gazul rusesc reprezintă una dintre modalităţile de atragerea fondurilor economiei ruse. Banii merg către conducerea politică, către aparatul de stat şi ai săi siloviki, foşti membrii ai serviciilor secrete promovaţi de către Putin în administraţia statului, şi către complexul militar. O bogăţie naturală care îi permite să dicteze multe Europei, însă problema Federaţia Ruse, principalul producător de gaze naturale din lume este că nu poate controla securitate energetică a Ucrainei, principala cale de acces gazului rusesc, fapt ce a născut noi proiecte ale Rusiei ignorând teritoriul Ucrainean. Motivul principal pentru care Federaţia Rusă s-a angrenat în proiectul nord-european, de construire a unui gazoduct careea să lege direct Federaţia Rusă de Germania şi ulterior de Franţa. Alianţa energetică ruso-germană conductă de gaze naturale pe fundul Mării Baltice, ocolind ţările de tranzit, a făcut ca Germania să devină cel mai mare distribuitor de gaze ruseşti din Europa. În ceea ce priveşte utilizarea strategică a resurselor, geopoliticieni eurasiaşti, începând cu Dughin, plenează pentru orientarea strategică a exporturilor de resurse energetice pentru asigurarea celor mai noi tehnologii care să poată fi exploatate şi perfecţional de sine stătător în etapa ulterioară pe de o parte şi jucarea cărţii preţurilor favorizate sau dimpotrivă.

Conceptia de securitate din 12 mai 2009

Odată, ca să poţi folosi la capacitate rezonabilă ultimile tehnice ale cercetării militare ruse ai nevoie de oameni instruiţi şi pregătiţi ani de zile pe astfel de arme. O bună cunoaştere a lor, un program intesiv şi de familizare cu aceste arme sunt vitale. Se spunea accent pe modernizarea trupelor militare ruseşti astefl încât să poată fi capabile să participe la războaie din perioada modernă. Campania militară din august 2008 a scos concluzii care au nemulţumit conducerea militară şi care au demonstrat necesitatea accelerări procesului de înlocuire a tehnicii militare uzate fizic şi moral , modernizarea sistemelor de arme şi actualizarea planurilor strategice.

Read More

Realpolitik-ul lui Putin.

Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, conceptele pe care funcţiona în fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice. Strategia pe care Kremlinul a mers a fost de a trasa coordonatele vitale ale funcţionării sale euroasiatice, următoarea mutare a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI, cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul CSI nu este una foarte sigură,  Kremlinul nu a reuşit  să integreze spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Punând în fruntea priorităţilor regionale interesele statului unitar cu un centru federal puternic şi readucerea fostelor republici sovietice pe orbita de influenţă a Moscovei. Şantajul nu de puţine ori a fost metoda favorită prin care diplomaţia rusă a căutat să refacă prestigiul internaţional pierdut după 1991 folosidu-se de mecanisme precum cele politico-militare( forţe menţinere a păcii) cu ajutorul SUA, Rusia a reuşit să controleze forţele nucleare rămase în Belarus, Ucraina şi Kazahstan., iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului sovietic, cuplat de lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pentru Moscova a fost  mai uşor să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă. Politica externă şi natura regimului sunt în continuare problematice, şi-a asumat şi a recunoscut pierdirile suferite odată cu prăbuşirea colosului sovietic, şi-a reconsiderat potenţialul de care dispunea în special cel legat de energie şi l-a pliat asupra structurii sale diplomatice. Conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. Kremlinul militând oficial pentru crearea unei lumii multipolare ceea ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic. Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială inoculată în conştiinţa maselor, privind revenirea la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern şi anume SUA, NATO şi UE prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă să se dezvolte liber.

Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea în Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele vecinătăţii apropiate şi a loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Venirea lui Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei care a dorit recăpătarea statului de superputere şi s-a dovedit preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului său, dezvoltând o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede în ţara sa dreptul de mare putere, însă conceptul de mare putere include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. Oficialii de la Moscova au încercat să dericţioneze capital către regiunile din vecinătatea apropiată unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţa ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Primi opt ani de mandat a lui Vladimir Putin ( 7 mai 2000 – 7 mai 2008) s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică  a politicilor interne şi externe. Doctrina elaborată sub mandatele sale ,, Doctrina Putin’’ , este parte componentă a ideolgiei neo-realiste. Moscova nu va fi nicodată de acord să pună pe picior pe egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.

Naţionalişti ruşi pledau pentru adoptarea unei doctrine de tip ,, Monroe rusesc’’ , caracterizată de adoptarea unui izolaţionsim continental şi retragerea în ineriorul Heartland-ului. H. Makinder ( în ,, Democratic Ideals and Reality) argumenta convingător: cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartland, cine stăpâneşte Heartland domină Insula Lumii, Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume, în Heartland incluzând integral Ucraina şi Rusia. Ucraina datorită disfuncţionalităţii din societate nu poate influenţa politica Rusiei însă Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina. Atuurile sale - statutul de putere continentală, putere militară, şi potenţial energetic, unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe oamenii politici de mâna întîi. Parafrazându-l pe Brzezinski, Rusia şi SUA au transformat Ucraina într-o adevărată tablă de şah, al cărui rezulat are o miză vitală în competiţia politico-militară pentru supremaţie europeană şi euroasiatică între centrele de putere evocate. Ucraina trebuie împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Iar Z. Brzezinski comenta vizionar efectele disoluţiei fostei URSS, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. Politologii de la Moscova condamnă Ucraina, considerând că Ucraina este un stat care serveşte intereselor geopolitice ale SUA şi UE. Este evident că Rusia a jucat şi va juca un rol extrem de important în Ucraina, cele două state se despart când vine vorba de potenţialul de putere, resurse, interese naţionale şi proiecte geopolitice. Rusia a fost şi a rămas un jucător geopolitic, Ucraina doar un pivot. Integrarea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice – Ucraina, Georgia şi Moldova conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social politic şi economic american. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din

aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP ( Member Action Plan) pentru integrarea în NATO,  va pretinde restituirea Crimeeii. Lecţia georgiană este concludentă, nu trebuie să-ţi pui prea mari speranţe în ajutorul promis din Parteneriatul Estic, sindromul de la Yalta nu a dispărut, se mai practică şi în prezent în relaţiile internaţionale, parintele alianţelor secrete cu Rusia a fost Otto von Bismarck, a cărui amprenta s-a păstrat până în zilele noastre în gandirea politică a unor elite germane, în special din clasa politica, economică şi financiară. Interesele Rusiei puteau fi atinse prin promovarea intereselor geostrategice proprii prin intermediul unor state europene prietene şi totodată a păstrării calităţii sale de stat eurasiatic ce nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar się însăşi. Cooperarea cu Occidentul este la rândul ei este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului monetar internaţional. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar în încercarea sa de a obţine fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa iar din punct de vedere strategic Ucraina are importanţă atât pentru Rusia cât şi pentru NATO, din punct de vedere geopolitic aderarea ar fi modificat echilibrul de forţe şi expansiunea riscurilor în această zonă strategică, trebuie de avut în vedere că sub nici o formă şi nici un preţ, Federaţia Rusă nu va accepta ca entităţi ale NATO să staţioneze în Ucraina. Pentru Rusia, cererea Ucrainei de aderare la NATO era percepută ca o adevărată declaraţie de război, ca act cu multiple implicaţii geopolitice, militare şi economice.

Kremlinul dă o lovitură de maestru în relaţiile internaţionale: joacă tare şi decisiv în politica europeană iar alipirea Crimeei este un simbol al reîntoarcerii Rusiei pe poziţia de actor principal în spaţiul estic. Criza este un rezultat inexistenţei unei alternative de dezvoltare socio-economică şi politică, dar şi de obligaţia de a alege în Est şi Vest. În prezent Moscova încearcă să determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema trasnitreană în conformitate cu interesele ruseşti . Moscova încearcă să menţină Republica Moldova sub tutela ei prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate (cazul BEM) şi prin achiziţionarea de drepturi strategice ( Aeroportul Internaţional din Chişinău). Influenţa rusă nu s-a limitat numai la aripa europeană( Ucraina, Belarus, Moldova) s-a extins şi asupra altor state din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS care sunt controlate prin atragerea la colaborarea în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central asiatice.

Read More