Realpolitik-ul lui Putin.

Ca urmare a dispariţiei URSS, frontiera s-a schimbat radical însă Kremlinul nu a asistat pasiv la decăderea de la statul de mare putere la cel de putere regională generată de prăbuşirea URSS, Federaţia Rusă încercând să îşi păstreze prestanţa în spaţiul post-sovietic prin diferite metode, conceptele pe care funcţiona în fosta URSS nu mai erau valabile în contextul noilor realităţi geopolitice. Strategia pe care Kremlinul a mers a fost de a trasa coordonatele vitale ale funcţionării sale euroasiatice, următoarea mutare a fost crearea unei structuri de securitate regională în cadrul CSI, cu toate eforturile şi iniţiativele de până acum, poziţia Rusiei în cadrul CSI nu este una foarte sigură,  Kremlinul nu a reuşit  să integreze spaţiul fostei Uniuni Sovietice. Punând în fruntea priorităţilor regionale interesele statului unitar cu un centru federal puternic şi readucerea fostelor republici sovietice pe orbita de influenţă a Moscovei. Şantajul nu de puţine ori a fost metoda favorită prin care diplomaţia rusă a căutat să refacă prestigiul internaţional pierdut după 1991 folosidu-se de mecanisme precum cele politico-militare( forţe menţinere a păcii) cu ajutorul SUA, Rusia a reuşit să controleze forţele nucleare rămase în Belarus, Ucraina şi Kazahstan., iar apoi prin pârghii economice pentru prezervarea sferelor de influenţă şi pentru cucerirea de noi pieţe. Procesul destinderii graniţelor geopolitice ale spaţiului sovietic, cuplat de lipsa de eficienţă a Comunităţii Statelor Independente (CSI), pentru Moscova a fost  mai uşor să dezvolte relaţii şi să urmărească interese specifice într-un cadru bilateral, în timp ce cadrul CSI nu constituie adeseori decât un obstacol în calea afirmării unei politici de forţă. Politica externă şi natura regimului sunt în continuare problematice, şi-a asumat şi a recunoscut pierdirile suferite odată cu prăbuşirea colosului sovietic, şi-a reconsiderat potenţialul de care dispunea în special cel legat de energie şi l-a pliat asupra structurii sale diplomatice. Conducerea rusă nu vede altă alternativă decât de a dirija energiile populaţiei spre o atitudine revanşardă, promiţând revenirea Rusiei pe arena internaţională ca o mare putere, care a mai fost cândva. Kremlinul militând oficial pentru crearea unei lumii multipolare ceea ar implica limitarea puterii americane în general şi în spaţiul fost sovietic. Moscova oscilează între pragmatism şi o viziune imperială inoculată în conştiinţa maselor, privind revenirea la trecutul glorios, sunt ingredientele unei politici care dă roade pretutindeni pe plan intern, dirijând nemulţumirile populaţiei spre factorul extern şi anume SUA, NATO şi UE prezentat ca şi întruchiparea răului ce nu lasă să se dezvolte liber.

Kremlinul intenţionează să-şi păstreze dacă nu statutul de putere mondială măcar pe cel de putere regională, prioritatea fiind acordată fostelor republici sovietice, după retragerea din Europa de Est şi replierea în Balcani. În acest scop s-au elaborat doctrinele vecinătăţii apropiate şi a loviturilor preventive împotriva oricărei ameninţări antiteroriste şi de destabilizare. Venirea lui Putin a însemnat o modificare amplă a sensurilor de evoluţie a Rusiei care a dorit recăpătarea statului de superputere şi s-a dovedit preocupată permanent de refacerea statu-quo-ului său, dezvoltând o diplomaţie activă, îmbinând interesele politice cu cele economice în mod pragmatic. Cea mai mare parte a elitei politice din Rusia vede în ţara sa dreptul de mare putere, însă conceptul de mare putere include fără îndoială şi o definire a sferelor de influenţă. Oficialii de la Moscova au încercat să dericţioneze capital către regiunile din vecinătatea apropiată unde Rusia are interese strategice pe termen lung, urmărind astfel să mărească dependenţa statelor aflate în sfera de influenţa ex-sovietică de furnizarea energiei ruse şi de investiţiile economice. Primi opt ani de mandat a lui Vladimir Putin ( 7 mai 2000 – 7 mai 2008) s-au caracterizat printr-o abordare pragmatică  a politicilor interne şi externe. Doctrina elaborată sub mandatele sale ,, Doctrina Putin’’ , este parte componentă a ideolgiei neo-realiste. Moscova nu va fi nicodată de acord să pună pe picior pe egalitate interesele proprii şi cele ale Occidentului în fostele republici sovietice.

Naţionalişti ruşi pledau pentru adoptarea unei doctrine de tip ,, Monroe rusesc’’ , caracterizată de adoptarea unui izolaţionsim continental şi retragerea în ineriorul Heartland-ului. H. Makinder ( în ,, Democratic Ideals and Reality) argumenta convingător: cine stăpâneşte Europa de Est domină Heartland, cine stăpâneşte Heartland domină Insula Lumii, Cine stăpâneşte Insula Lumii domină întreaga lume, în Heartland incluzând integral Ucraina şi Rusia. Ucraina datorită disfuncţionalităţii din societate nu poate influenţa politica Rusiei însă Rusia dispune de multe atuuri pentru realizarea intereselor sale în ceea ce priveşte Ucraina. Atuurile sale - statutul de putere continentală, putere militară, şi potenţial energetic, unul din cele mai importante dintre ele este acela de a miza pe oamenii politici de mâna întîi. Parafrazându-l pe Brzezinski, Rusia şi SUA au transformat Ucraina într-o adevărată tablă de şah, al cărui rezulat are o miză vitală în competiţia politico-militară pentru supremaţie europeană şi euroasiatică între centrele de putere evocate. Ucraina trebuie împărţită în zone corespunzătoare gamei de realităţi geopolitice şi etnoculturale. Iar Z. Brzezinski comenta vizionar efectele disoluţiei fostei URSS, fără Ucraina, Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu. Politologii de la Moscova condamnă Ucraina, considerând că Ucraina este un stat care serveşte intereselor geopolitice ale SUA şi UE. Este evident că Rusia a jucat şi va juca un rol extrem de important în Ucraina, cele două state se despart când vine vorba de potenţialul de putere, resurse, interese naţionale şi proiecte geopolitice. Rusia a fost şi a rămas un jucător geopolitic, Ucraina doar un pivot. Integrarea în NATO şi UE a fostelor republici sovietice – Ucraina, Georgia şi Moldova conţinând şi acea ideologie liberală, chemată să apropie economia europeană de complexul social politic şi economic american. Putin a ameninţat pe faţă, înainte de summitul NATO din

aprilie 2008 de la Bucureşti, că în cazul în care Ucraina va primi MAP ( Member Action Plan) pentru integrarea în NATO,  va pretinde restituirea Crimeeii. Lecţia georgiană este concludentă, nu trebuie să-ţi pui prea mari speranţe în ajutorul promis din Parteneriatul Estic, sindromul de la Yalta nu a dispărut, se mai practică şi în prezent în relaţiile internaţionale, parintele alianţelor secrete cu Rusia a fost Otto von Bismarck, a cărui amprenta s-a păstrat până în zilele noastre în gandirea politică a unor elite germane, în special din clasa politica, economică şi financiară. Interesele Rusiei puteau fi atinse prin promovarea intereselor geostrategice proprii prin intermediul unor state europene prietene şi totodată a păstrării calităţii sale de stat eurasiatic ce nu aparţine nici Europei, nici Asiei, ci doar się însăşi. Cooperarea cu Occidentul este la rândul ei este necesară pentru dezvoltarea economică şi tehnologică a ţării, cât şi pentru evitarea izolaţionismului în cadrul sistemului monetar internaţional. Rusia se comportă ca un jandarm al Estului Europei, trasând graniţele în mod discreţionar şi arbitrar în încercarea sa de a obţine fără prejudecăţi, mânat de dorinţe făţişe, hegemonia supremă. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa iar din punct de vedere strategic Ucraina are importanţă atât pentru Rusia cât şi pentru NATO, din punct de vedere geopolitic aderarea ar fi modificat echilibrul de forţe şi expansiunea riscurilor în această zonă strategică, trebuie de avut în vedere că sub nici o formă şi nici un preţ, Federaţia Rusă nu va accepta ca entităţi ale NATO să staţioneze în Ucraina. Pentru Rusia, cererea Ucrainei de aderare la NATO era percepută ca o adevărată declaraţie de război, ca act cu multiple implicaţii geopolitice, militare şi economice.

Kremlinul dă o lovitură de maestru în relaţiile internaţionale: joacă tare şi decisiv în politica europeană iar alipirea Crimeei este un simbol al reîntoarcerii Rusiei pe poziţia de actor principal în spaţiul estic. Criza este un rezultat inexistenţei unei alternative de dezvoltare socio-economică şi politică, dar şi de obligaţia de a alege în Est şi Vest. În prezent Moscova încearcă să determine Chişinăul să renunţe la aspiraţiile sale de integrare europeană şi să soluţioneze problema trasnitreană în conformitate cu interesele ruseşti . Moscova încearcă să menţină Republica Moldova sub tutela ei prin intermediul investiţiilor externe realizate în sectoare strategice ale economiilor vizate (cazul BEM) şi prin achiziţionarea de drepturi strategice ( Aeroportul Internaţional din Chişinău). Influenţa rusă nu s-a limitat numai la aripa europeană( Ucraina, Belarus, Moldova) s-a extins şi asupra altor state din Asia Centrală care au făcut parte din fosta URSS care sunt controlate prin atragerea la colaborarea în domeniul militar, acestea având deficienţe în acest sens şi prin exploatarea slăbiciunilor cu care se confruntă în domeniul cooperării interetnice. În calitatea sa de stat vecin şi de putere regională Rusia este percepută ca principalul partener strategic al statelor central asiatice.

Read More

Istoria şi geopolitica Ucrainei

Începuturile Ucrainei se confundă cu istoria existenţei Rusiei Kievene, primul stat al slavicilor estici. În secolele X-XI, Rusia Kieveană  devenit unul din cele mai puternice state din Europa, transformând Kievul în cel mai important oraş al Rusiei. Formaţiunea statală în formare a cunoscut o perioadă de apogeu cultural şi militar în timpul domniilor Vladimir cel Mare (980 – 1015), propagatorul ortodoxismului, şi Iaraslov cel Înţelept ( 1019 – 1054). Confruntată cu expansiunea tătarilor în secolul XIII, aflată din a doua jumătate a sec. XIV, sub dominaţia Polono-Lituaniană ( încorporată Marelui Ducat al Lituaniei). - în 1654 Imperiul Rus anexează Ucraina Răsăriteană(Malorosia) un teritoriu situat la est de râul Nipru; - în 1783 a fost anexat Hanatul Tătarilor din Crimeea ( peninsula şi stepele dintre Nipru şi Bugul de Sud) - în 1792 a fost anexat Transnistria - între 1793 şi 1795 au fost anexate Podolia, Volîni şi Polesia Etapele formării statului ucrainean în graniţele sale actuale corespunde consecutivităţii anexării diferitor teritorii componente ale acestuia de către continuatorul de mai târziu ale acestuia - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste(URSS): - Ucraina (formată din partea centrală şi estică), după revoluţia bolşevică, devine în martie 1919 RSS Ucraineană. - Între 1939 şi 1940, după încheierea pactului Ribbentrop-Molotov, au fost anexate Galiţia Orientală, Basarabia, Bucuvina şi Ţinutul Herţa. În anul 1954 cu prilejul a aniversării a 300 de ani de la tratatul de la Pereiaslav din 1654 care marca trecerea unei bune părţi din Ucraina sub dominaţia Imperiului Ţarist, N.

Hruşciov a luat decizia să transfere Crimeea la RSS Ucraineană. RSSU a contribuit substanţial la dezvoltarea economiei fostei URSS cu circa 40 % la producţia de oţel, 35 % producţia de cărbune. În prezent importante resurse naturale se găsesc în regiunele Donetk şi Donbas; cărbune (109 mld. Tone), rezerve de petrol ( 0,395 milioane barili) şi gaze naturale ( 39, 600 trilioane m), granit, grafit şi săruri, baza dezvoltări producţiei de ceramică, porţelanuri, metalurgiei, industriei chimice şi materialelor de construcţii, industriei de armament. Centrul politic al statului (autorităţile supreme) sunt concentrate în Kiev, centrele economice sunt reprezentate de Dnepropetrovsk, Harkov, Nicolaev şi Donbas iar centrul intelectual şi al afacerilor este Odesa. După adoptatrea declaraţiei suveranităţii de Stat ( 16 iunie 1990), la începutul anului 1991, armata ucraineană avea un personal de 780 000 dispunea 6500 tancuri, 7000 de vehicule blindate, 1500 de luptă , 350 de nave, 1272 focoase nucleare strategice şi balistice interconintale şi 2500 rachete nucleare tactice. Adoptarea de către Parlamentul Ucrainean a declaraţiei de Independenţă la 24.08.1991 a fost privită ca un act de secesiune, ca un afront adus fostului lider, ca o opţiune pentru dezvoltare democratică, în raport cu Rusia este privită ca un exportator de autoritarism. În 1996 în schimbul garanţilor de securitate oferite de celelalte state nucleare şi comunitatea internaţională şi semnarea succesivă a Tratatului pentru Reducerea Armelor Strategice ( 1992), prin care se obliga să cedeze Rusiei toate armele nucleare pentru a fi distruse conform Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare ( 1994), Ucraina devenind o ţară denuclearizată. Ministrul Apărării Iuri Ehanurov declara în 2003 că această decizie de a renunţa la armele nucleare drept o nechibzuinţă. Dar dacă este nevoie avertiza demnitarul, Ucraina ar putea relua cu uşurinţă producerea armelor nucleare. Ucraina a fost prima ţară care a semnat programul PfP, iar în 1997 a fost înfiinţată Comisia Ucraina-NATO. Ucraina a adoptat un Plan de Acţiune, care s-a dorit a fi un răspuns la reformularea strategiei de securitatea a Ucrainei.. Acestea prevedea obiectivele Ucrainei în chestiunile de politică şi securitate, sectorul de apărare, incluzând obiective speciale în sfera cooperări cu NATO. Rezultatul acestui Plan de Acţiuni a fost acela că în Ucraina, reformele în domeniul apărării au fost accelerate. În anul 2000 în urma procesului de reformă şi modernizare, personalul a ajuns la de 310 000 de militari şi 90 000 civili iar la sfârşitul anului 2010 a ajuns la 200 000 dintre care 41 000 civili. Din punct de vedere militar Ucraina poate asigura un spaţiu de manevră pentru forţele militare ale Rusiei, din punct de vedere geopolitic ea prezintă poarta de ieşire a Rusiei spre Europa. Programul Parteneriatului pentru Pace din cadrul NATO (PfP) a dobândit o nouă dinamică după ultima extindere, din 2004, şi s-a focalizat asupra spaţiului post sovietic, în

Ucraina, Georgia - NATO

special Ucraina şi Georgia iar Aderarea la NATO a prezentat pentru echipa lui Viktor Iuşcenko, un obiectiv prioritar pentru politica externă ucraineană, pentru acest lider politic propulsat la putere de către statele occidentale, aderarea fiind o problemă de securitate naţională. Aderarea Ucrainei la NATO a stârnit dispute între membrii organizaţiei. Blocul franco-german nu era de acord cu aderarea Ucrainei, considerând-o posibilul calul troian al americanilor, un obstacol în calea colaborării lor economice şi politice cu Rusia. SUA şi Marea Britanie vedeau acest demers un instrument de presiune asupra Rusiei, un mijloc de soluţionarea favorabilă a intereselor lor, a problemelor lor geopolitice şi geostrategice din regiunea Europei şi Eurasiei, de sporire a prezenţei lor politco-militare la Marea Neagră. Reacţia iniţială a Moscovei la posibilitatea intrare a Ucrainei în Alianţa Nord Atlantică a fost una prudentă. Mai ales că Rusia a învăţat, în timpul valurilor de extindere anterioare a Alianţei, că orice încercare a sa de a se opune poate fi  ignorată. Iar în consecinţă vizibilă a fost cea

a unei diminuări a influenţei Rusiei Franţa şi Germania au pledat pentru neutralitatea Ucrainei, pentru transformarea sa într-o zonă lipsită de conflicte, într-un stat tampon. Extinderea NATO în regiune a crescut sub forma unor exerciţii comune, fapt care a făcut cu Rusia să perceapă aceste activităţi drept nişte pregătiri pentru extinderea Alianţei de Nord. Ucraina şi Rusia împart un destin comun derulat pe parcursul ultimilor 350 de ani. Astfel, trecutul comun nu poate fi şters în câţiva ani, chiar în condiţiile existenţei unui puternic sentiment antirus în anumite zone ale Ucrainei.

Read More

Factorul militar rus în Ucraina (Dosarul Flota)

Portavionul Variag

După încheierea războilui rece, destrămarea Uniunii Sovietice a marcat începutul unei perioade confuze în Forţele Maritime Militare. Subiectul principal al acestu material va fi flota din Marea Neagră care la momentul respectiv avea în dotare 635 de nave cu un efectiv de circa 70 000 de oameni, după 1995 ea a rămas cu 14 submarine, 31 de nave de suprafaţă şi de coastă, 125 de avioane de luptă, 85 de elicoptere şi 40 000 de oameni. În 1991 Elţîn a trecut această flotă în subordinea CSI. Prin acordul dintre Elţîn şi Kravciuc din 17 iunie 1993 se stabilise împărţirea egală a flotei 50% - 50%. La sfârşitul lui iunie, un grup de 120 de ofiţeri din marină declară că Flota nu poate fi divizată şi cer parlamentelor celor două state să respingă acordul. Ministrul Apărării a Rusiei, P. Gracev, profită de atmosfera creată şi propune o revizuire a termenilor conveniţi. La 9 iulie 1993, Parlamentul Rus votează aproape în unanimitate , o rezoluţie prin care declară Sevastopolul, principal oraş din Crimeea şi sediul Flotei M. Negre, teritoriu rusesc, deoarece el n-ar fi fost inclus în înţelegerile din 1954. La 9 mai 1995 la Soci Elţîn şi Kravciuk au semnat Acordul privind partajarea Flotei din Marea Neagră ( Rusia-81,7% , Ucraina-18,3%). Acordul încheiat pe 28 mai 1997 de către prim-miniştri ai Rusiei şi Ucrainei prevedea următoarele: -Rusia v-a putea folosi pentru 20 de ani patru din băile portului Sevastopol cu posibilitatea de reînnoire a contractului pe perioade de câte cinci ani, Ucraina v-a putea folosi doar una singură, Streleţkaia, iar baia Yujnaia va fi demilitarizată; - Flota Rusă va putea fi folosi facilităţi în locaţiile: Feodosia, Yalta, Kacea, Batliman, Cernomorsk, Koktebel, Pişceana Balka, Hvardiisk, Priberejne, pe dealurile Opuk şi Diurmen, precum şi două localităţi în afara Crimeeii: Henicevsk şi Mikolaiv, toate aceste locaţii fiind materializate în 4500 de clădiri şi 18 000 hectare; - Rusia nu va menţine în baze mai mult de 25 000 militari, 123 de transportoare blindate, 110 tancuri, 92 de avioane şi 71 de elicoptere. La 21.04.2010 la Harkov a fost semnat de preşedinţii Medvedev şi Ianukovici prin care Ianukovici a prelungit cu 25 de ani termenul staţionării flotei ruse în portul Ucrainean Sevastopol după expirarea acordului semnat în 1997 în 2017 şi a obţinut în schimb reducerea cu 30 la sută a preţului gazelor ruseşti livrate Ucrainei. Rusia închiriază până în 2042, baza navală de la Sevastopol. Ucraina a primit o reducere până în anul 2020, pe când flota rusă va staţiona cu toate facilităţile până 2042. Ucraina a obţinut doar o creştere a chiriei cu 2.2 milioane pe an. Chiria anuală sa marit de la 97.8 milioane de dolari la 100 de milioane de dolari pe an. Referitor la la acest acord Vladimir Putin a declarat că înţelegerea despre gaze contra flotă este costisitoare pentru Rusia, dar cooperarea este mai importantă decât banii. Când parlamentul de la Kiev a ratificat acordul despre flota rusă, deputaţii opoziţiei au aruncat cu grenade şi fumigene în cei ai puterii , luânduse la bătaie cu deputaţii Partidului Regiunilor. Violenţa din parlament a ajuns în stradă, iar pe fundalul crizei viitorul arată sumbru, după pierderea Crimeei întrebarea potrivită cum se va produce separarea după modelul Cehoslovaiei, paşnic şi bună înţelegere sau cel mai probabil după modelul Iugoslav. Problema ar fi fost altfel dacă Ucraina nu ar fi vândut Chinei în anul 1998 pe ridicola sumă de 20 milioane, China reuşete să achiziţioneze ca fier vechi portavionul Variag ( clasa Kuzneţov), care la acea dată era terminată în procent de 67 % , valora mai mult de un miliard.

Recomand şi articolul   Flota Rusă din Marea Neagră.

Divizia 30 Nave de suprafaţă:
1.    Brigada 11 Nave de suprafaţă – format din  crucişătorul Moskva, Distrugătoarele  Kerci şi Smetlivîi şi fregatele Ladni şi Pitlivîi   read more ...

Read More

Evoluţia regiunii Transnistrene

Pentru toți liderii ruşi din Imperiului Țarist, Uniunea Sovietică sau Rusia post-sovietică, regiunea Transnistriei a reprezentat un cap de pod-cheie care oferea accesul spre Balcani, delta Dunării, Marea Neagră. Păstrarea Tiraspolului căpăta o semnificație strategică crucială pentru Rusia al cărei pierderi ar echivala cu pierderea capului de pod rusesc în Europa de sud-est și reculul liniei sale strategice.

În 1924 regimul sovietic de la Moscova a organizat politic regiunea de stângă a Nistrului ca Republica Autonomă Moldovenească (RSSAM) în cadrul republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în timp în care restul teritoriul Republicii Moldova făcea parte din România Mare. URSS a trimis României la 26 iunie 1940 o notă ultimativă prin care propune cedarea în 24 de ore a Basarabiei și Bucovinei de Nord, urmată de a doua, în noaptea de 27/28 iunie 1940 prin care se cerea evacuarea în 4 zile a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940 reprezintă de fapt răspunsul guvernului român la a doua nota ultimativă sovietică prin care acestea au declarat că pentru a evita recurgerea la forță și la deschiderea ostilităților este nevoit să accepte condițiile de evacuare. URSS a ocupat total din teritoriul României suprafața de 50762 km și o populație de 3, 34 milioane locuitori iar 53% erau români.

La 2 august 1940 regiunea transnitreană, fără a cuprinde și cele câteva raoiane ucrainene care intrau în componența RSSAM a fost proclamată RSS. Moldovenească ca stat component al URSS. În perioada sovietică la Odesa a fost instalat comandamentul Armatei a XIV-a trupă de elită care acoperea flancul de sud-vest european al URSS și care avea ca misiune de a înainta în caz de ,, agresiune militară,, în regiunea balcanică. După destrămarea URSS și proclamarea independenței Ucrainei în 1991, comandamentul Armatei a XIV-a a fost trasnferat la Tiraspol, îndeplinind astfel planul strategic al Ecaterinei a II-a care decisese instalarea unui avanpost militar al forțelor rusești în Transnistria acum două secole.
      În decursul anilor 1989-1992, Azerbaidjaul, Georgia, Armenia şi Moldova a avut parte de un conflict intern întreținut de Moscova, Nagorno-Karabah din Azerbaijan, Osetia de Sud şi Abhazia din Georgia, în Moldova Transinstria a devenit unul din punctele nevralgice ale spațiului post sovietic. Summitul CSI de la Minsk de la 14 februarie 1992 Mircea Snegur a condamnat prezența Armatei a XIV-a pe teritoriul republicii Moldova al cărei statut era pentru președintele republicii de armată străină pe teritoriul unei stat suveran. Conflictul din Transnistria s-a încadrat în logica menținerii republicii Moldova în sfera de influența rusească și a împiedicării realizării unirii cu România după modelul celor două Germanii. Neavând ieșire la Marea Neagră nu prezintă nici valoarea geostrategică a Georgiei, la fel nu dispune nici de rezervele energetice ale Azerbaidjanului mai mult Moldova a primit o lovitură energetică, fiind un stat fără resurse naturale este dependentă de resursele energetice rusești care militează pentru recunoașterea neutralității permanente, stipulată de altfel în Constituție din 1994, autoritățile de la Chișinău au urmărit să sublinieze că raporturile Republicii Moldova cu NATO sunt subordonate principiului constituțional de neutralitate permanetă al țării care rămâne a fi punctul central al sistemului de securitate al Republicii Moldova.
    Rusia a pregătit o nouă schemă de soluționare a conflictelor înghețate în Georgia și Republica Moldova, reintegrarea teritorială cu prețul acceptării de către acestea a federalismului pe plan intern, cu republicile secesioniste și a menținerii neutralității permanente pe plan extern. În noiembrie 2003 președintele Republicii Moldova a fost pe punctul de a semna Memorandumul Kozac propusă Republicii Moldova de către Moscova ce prezenta un plan de reglementare a chestiunii transnistrene prin reintegrarea acesteia cu Republica Moldova. Confrom acestuia, Republica Moldova urma să ia forma unui stat federal compus dintr-un teritoriu federal și două subiecte, Transnistria și Găgăuzia în cadrul căreia fiecare subiect ar fi beneficiat de o constituție și simboluri de stat, organe legislative, executive, juridice și fiscale proprii, precum și atribute de politică externă. Prin investirea cu dreptul de a semna tratate internaționale și de a avea o participare individuală în cadrul organizațiilor internaționale, ba chiar cu reprezentare în alte state, fără a avea misiuni diplomatice sau consulare subiectele federale obțineau astfel atribute specifice unei structuri de stat consolidate. Pe plan extern, statul federal moldovenesc trebuia să promoveze doctrina de neutralitate permanentă ccea ce presupune demilitarizarea sa și interdicția de a participa la alianțe sau blocuri militare , fără a preciza în schimb termenul de evacuare a trupelor ruse de pe malul stâng a Nistrului.
    La 8 mai 2008 în  parlamentul Republicii Moldova a adoptat Concepția de Securitate Națională conform acestui act, problemele de geopolitică internă ale Repuplicii Moldova sunt direct conectate la evoluția contextului regional, precizând că reglementarea conflictului din Transnistria care a încetat să mai fie o problemă internă a Republicii Moldova, fiind o problemă de securitatea regionlă a cărei soluții cere implicarea factorilor externi ca UE și SUA.
   Sprijinul rusesc pentru republicile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, precum și intervenția militară din august 2008 au avut scopul de a pedepsi Georgia pentru atitudinea ostentativă pro-occidentală și anti-rusă și a spulbera pe termen scurt orice vis al georgienilor de integrare în structurile euroatalentice. Chiar dacă Rusia și-a justificat intervenția prin necesitatea de a-și proteja cetățenii în Osetia de Sud, este evident că rațiunea a fost de a oferi o lecție republicilor ex-sovietice recalcitrante al căror comportament este în contradicție cu vectorul rusesc la nivel regional și global. O lecţie prost învăţată de ucraineni având problema Peninsulei Crimeea (oferită Ucrainei în 1954 de către Sovietul) aici se adaugă și problema Mării Azov deși practic, ea este un lac de doar 38 000 km pătrați, procuparea Moscovei este că delimitarea bazinului mării între Rusia și Ucraina va atrage pericolul cu navele NATO să se furișeze și să amenințe centrul Rusiei. Republica Moldova nu reprezintă nici o amenințare pentru nimeni și nimeni nu are nevoie, în mod special de el, un stat care nu are reprezentarea sentimentală pentru Rusia ca și Ucraina, spre exemplu nu este leagănul statalității slave, cum spunea Brzesinki, o Rusie fără Ucraina își pierde calitatea de imperiu euroasiatic, și devine un stat Asiatic, o Ucraină care la moment se zbate între fragmentare și impunerea democrației – sub influența Occidentului.
    Refuzul de la Tbilisi de a fi o ţară neutră, precum și insistența de a continua demersurile privind aderarea Georgiei la NATO a precipitat confruntarea militară din august 2008 din Osetia de Sud. Moscova exercită o influență deosebită asupra Moldovei prin întreținerea conflicului din Transnistria interesul relativ al NATO și UE pentru Republica Moldova complică foarte mult lucrurile. Moldova şi-a propus a fi un stat europeană însă acest obiectiv va fi irealizabil până cind locuitorii Republicii Moldova nu le vor percepe ca viitoare elemente de confort personal: salarii mari, infrastructura, calitate in sanatate, educatie, justitie, dezvoltare economica si securitate nationala. Reformele sunt necesare pentru a schimba în totalitate ordinea socială şi pe cea a instituţiilor. Realităţile actuale impun perfecţionarea metodelor, instumentelor, strategiilor de care dispune Republica Moldova, pentru a face faţă provocărilor şi riscurilor şi pentru stabilirea unor direcţii de acţiune precise clare în domenii precum: domeniul politico-administrativ, în domeniul social, în domeniul educaţiei, cercetării şi culturii, în domeniul siguranţei naţionale şi ordinii publice, în domeniul polticii externe.

Read More